Pepenele roșu este o specie erbacee anuală. Are un sistem radicular vertical, în care rădăcina pivotantă poate ajunge la o adâncime de 1 m, deși majoritatea rădăcinilor sunt situate în primii 30-40 cm de sol.

Partea aeriană a plantelor este polimorfă. Tulpinile sunt erbacee și pot avea o creștere prostrată sau cățărătoare datorită prezenței tendoanelor. Tendoanele pepenelui sunt inserate direct în nodurile tulpinii și nu sunt ramificate. La pepenele galben, tulpinile au o secțiune transversală aproape circulară, spre deosebire de tulpinile castraveților și pepenilor verzi, care sunt unghiulare. Frunzele lor sunt întregi, subțirate,cu 3 până la 7 lobi, pubescente.

Aparține genului Cucumis una dintre cele mai mari din familie, care include 34 de specii, printre care și castravetele (C. Sativus ).

Originea și istoria culturii

Pepenii sunt originari din Africa Centrală, cu centre secundare de diversitate în alte regiuni: Turcia, Arabia Saudită, Iran, Afganistan, sudul Rusiei, India, China și chiar Peninsula Iberică sunt centre importante de diversitate a speciei.

Din centrul său de origine, pepenele s-a răspândit în tot Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Cea mai veche atestare a domesticirii pepenilor provine din Egipt și datează între 2000 și 2700 î.Hr. În anul 2000 î.Hr. pepenele era cultivat în Mesopotamia, iar în anul 1000 î.Hr. în Iran și India. Primii pepeni domesticiți și cultivați au fost fructe acide, nearomatice, asemănătoare cucum ar fi Conomon .

Pepenele roșu a fost introdus în Europa de către romani, care însă nu au apreciat în mod deosebit acest fruct. Ar fi fost absent din alimentația medievală în întreaga Europă, cu excepția Peninsulei Iberice, unde a fost introdus și menținut de către arabi. În secolul al XV-lea, un tip de pepene roșu adus din Armenia în statul papal Cantaluppe, în apropiere de Roma, s-a răspândit în întreaga Europă. Cultura a fost introdusă de cătrea ajuns pentru prima dată în America de către Columb (secolul al XV-lea) și a fost introdusă în California de către spanioli încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Considerat un produs de lux în Europa în anii 1950, producția și consumul de pepeni s-a dezvoltat considerabil începând cu anii 1960, ca urmare a îmbunătățirii tehnicilor de cultivare și a apariției unor noi soiuri.

Utilizări și proprietăți

În țările occidentale, pepenii sunt apreciați pentru dulceața și aroma lor și sunt consumați în principal în stare proaspătă. Compoziția fructului depinde foarte mult de soiul respectiv. Este bogat în zaharuri, vitamine, apă și săruri minerale și sărac în grăsimi și proteine.

În alte regiuni, se selectează soiuri din care fructele imature sunt consumate crude în salate (Maghreb, Turcia, India) sau conservate în saramură sau în murături acide (Orient).

Statistici privind producția

Producția mondială de pepeni se situează între latitudinile 50ºN și 30ºS. Țările asiatice reprezintă aproximativ 70% din producția totală. Europa produce 12% din totalul mondial, principalii producători fiind Spania, Italia, România, Franța și Grecia. În Uniunea Europeană, producția este aproape exclusiv localizată în țările mediteraneene, țările nordice importândȚările din Maghreb - Maroc, Tunisia și Algeria - sunt producători importanți.

În Portugalia, această cultură ocupă o suprafață de peste 3 700 ha. Cultivarea în aer liber se face în principal în Ribatejo și Alentejo, în timp ce cultivarea în sere este concentrată în Algarve și în vestul țării. Portugalia are un deficit major în ceea ce privește acest produs și importă cantități mari, în principal din Spania.